Acesta nu este un text de ficțiune. E doar o povestioară cu lucruri și personaje dintr-o altă lume.
E sâmbătă dimineață, pe la 8. Stau la coadă la chioșcul de ziare. Coada e consistentă, deși chioșcul e încă închis. Doamna vânzătoare profită de faptul că lucrează fix lângă gară așa că merge singură să-și ia ”cota” de ziare după sosirea lor de la București, cu trenul de noapte. Imediat după, vine și deschide chioșcul, sub privirile și bombănelile pline de nerăbdare ale profesioniștilor în stat la coadă.
Sâmbăta dimineață e cel mai palpitant: vine Suplimentul! Apare vineri la București, oamenii care l-au scris poate că au închis ediția de joi pe la prânz, iar la mine la Vaslui ajunge ziarul abia sâmbătă. E un săptămânal de 4 pagini, cu scrisul indecent de mic, să încapă cât mai multe semne, cu fotografii greu descifrabile. Astea-s detalii! Important e că cele patru pagini sunt numai și numai despre fotbal. Și o săptămână întreagă o să trăiesc citindu-l și recitindu-l.
Emoțiile nu vin, însă, doar din conținutul ziarului. Marea provocare este să pui mâna pe el. Văd teancul din mâna vânzătoarei. Apreciez că are cam zece bucăți. Număr oamenii din fața mea, sunt șapte, eu al optulea, ei, hai, că ajunge și la mine. Începe vânzarea, îmi potrivesc banii, înaintez cu pași mici-mici, gata să-mi îndeplinesc misiunea. Ajung al doilea. Cel din fața mea cumpără ultimul exemplar. Cum așa? Ochii mei de copil de 12-14 ani nu observă cum vânzătoarea ”palmează” două-trei ziare, pentru soțu’, pentru nea Costică, gestionarul de la alimentară, pentru nea Ion de la aprozar sau cine mai știe pentru cine, oricum, pentru dintr-ăștia, în funcții-cheie.
Cade cerul pe mine. Sufăr la fel ca la 0-1 cu Irlanda de Nord, când ne-am împotmolit în noroaie în drumul spre Mexic. Ce fac? De unde iau eu Suplimentul? Ce mă fac o săptămână întreagă fără el? Sigur, l-aș putea împrumuta de la careva, dar nu asta e ideea, ideea e că trebuie să fie al meu, să-l răsfoiesc când și de câte ori vreau eu!
Stai puțin! S-ar putea să mai am o șansă. Mașina cu ziarele pentru celelalte chioșcuri din oraș abia plecase de la gară. Ia să vedem, care ar fi următorul chioșc de pe traseu… a, da, cel din stația de autobuz de lângă stadion. Gata, la luptă! O iau la fugă cu speranță. E un deal măricel până acolo, dar îl rezolv repede, mă ajută miile de ore de handbal și fotbal jucate. Ajung în câteva minute. ”Suplimentu’?” ”S-a dat!” Doamne, repede s-au mișcat! Nu e timp de pierdut! Îmi fac planul. Ca să reușești, ai nevoie de o strategie, nu trebuie să mai lași nimic la voia întâmplării!
Bag viteză către Poșta din centru. Sigur acolo alocă mai multe ziare, doar e Poșta, doar e în centru, nu? În timp ce alerg îmi fac și planul B. Dacă nici la Poștă nu prind, bag o fisă de 25 de bani într-un telefon public și îl sun pe colegul meu care stă lângă spital, în capătul celălalt al orașului. Îl rog pe el. Timp în care eu mă duc la chioșcul de ziare de la Piață.
La Poștă mai sunt câteva exemplare. Dar și coadă mai e. Mă aliniez regulamentar cu speranța că cei din față mai cumpără și alte acareturi, timbre, plicuri, revista Femeia… N-am noroc. S-a epuizat Suplimentul. Fuga la telefon. ”Acum te duci la chioșc, auzi? Nu mă dezamăgești, da? Ceri Suplimentu’! Cum adică ce-i ăla? Ești atât de paralel cu fotbalul? Te rog, faci cum ți-am zis! Te sun mai încolo, să văd dacă l-ai prins. Hai, nu e timp de pierdut!”
Și-o zbughesc spre Piață. Viteză maximă prin fața celebrului sediu al Partidului, acela cu ceas, din spatele lui Ștefan cel Mare. Apoi, ușor stânga prin fața farmaciei, gonetă pe lângă biserică, sprint printre două blocuri, viraj dreapta, ușor la vale pe lângă niște spații verzi și, gata, am ajuns.
”Suplimentu’? ”Ultimele bucăți!” Doi-trei oameni la coadă… oare prind? Șiii… Victorieee! Dau moneda de un leu și țin acum în mână, triumfător, Suplimentul Fotbal. Marele Trofeu. Nu mai am răbdare până acasă, mă așez pe o bancă și mă apuc de citit. Fiecare frază, fiecare poză implică o poveste. Fiecare cronică e despre meciuri pe care nu le-am văzut, eventual le-am auzit la radio. Fiecare tușă a autorului înseamnă un element în plus în crearea ”filmului” meu despre meci.
O fotografie poate ține loc de o mie de cuvinte, nu-i așa? Fiecare cuvânt dintr-o cronică a unui meci nevăzut face mai mult decât reluările tv din zece unghiuri diferite.
Mai târziu, aflu că și colegul de lângă spital a prins un exemplar. Foarte bine! Decât nici unul, mai bine să am două! Le pun acolo, la colecția mea de Supliment Fotbal.
Treizeci și cinci de ani mai târziu, sunt toate acolo, cuminți, la colecție. Venite din altă lume.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER